MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 

SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
  

Pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a apărut şi a evoluat odată cu organizarea statală. La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte activităţi ale statului, neavând un caracter independent şi nefiind exercitată de persoane specializate.

Primele menţiuni privind instituţia datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înfiinţarea Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.

Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franţa, ţara de origine a instituţiei. Conform acestei legi, procurorii erau organizaţi în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanţiale în funcţiile şi principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura  parchetelor şi statutul procurorilor.

Ministerul Public era compus din procurorii numiţi de şeful statului, având calitatea de magistraţi.

După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislaţiei pe întregul teritoriu naţional, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea puterii judecătoreşti.

Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziţii privind structura Ministerului Public, însă în privinţa competenţelor şi a modulului de acţiune, face trimitere la Codul de procedură penală.

După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească apar influenţe sovietice.

Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcţionarii publici, cât şi de ceilalţi cetăţeni”. Principala sarcină era vegherea la urmărirea şi pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice a intereselor economice, independenţei naţionale şi suveranităţii statului român.

Parchetul funcţiona sub conducerea ministrului justiţiei. Procurorii se bucurau de stabilitate.

Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiţiei.

Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public” înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratura.

Noua instituţie astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat şi Consiliului de Miniştri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Naţională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere şi asigurare a respectării legii, apără drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.

A fost înfiinţată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităţilor de procuratură formată din 8 direcţii şi 3 servicii.

Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii, a Codului penal şi a Codului de procedură penală, România devine prima ţară din Europa centrală şi de Est care reintroduce în legislaţie principii procesual penale europene, eliminând influenţele sovietice.

Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum şi de a încuviinţa, autoriza, confirma sau infirma actele şi măsurile procesuale ale organului de urmărire penală.

Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice cauză şi obligativitatea efectuării urmăririi în cazurile prevăzute de lege.

Atribuţiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.

Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispoziţiile acestora.

În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, cu modificările şi completările efectuate în 2003, care reflectă schimbările democratice produse în ţară în decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi în ceea ce priveşte activitatea judecătorească.

La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile constituţionale, reintroduce termenul de „minister public", punând bazele organizării şi funcţionării noii instituţii.

S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului şi dreptul acestuia la stabilitate în funcţie.

Prin această lege a fost eliminată din competenţa procurorului atribuţia de supraveghere generală, păstrându-i-se numai atribuţiile judiciare.

În urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General şi a fost instituită funcţia de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Ulterior revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraţilor (denumire modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistraţi” cu „judecători şi procurori”) şi Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr. 92/1992, armonizând legislaţia română cu cea europeană, în procesul de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană.

S-a statuat independenţa procurorului în soluţiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, au fost reglementate noile structuri specializate de combatere a corupţiei şi crimei organizate.